Pentru că am văzut că aştepţi să-ţi spun o poveste,
ţi-e sete de cuvinte…
am luat stiloul şi o bucată de inimă
şi scriu…
ceea ce citeşti acum, puţin obosit
şi plictisit.
„Povestea omului”
A fost odată un om diferit
care s-a născut pe moarte,
şi-a stat pe ea, până a sufocat-o.
şi de atunci n-a mai murit,
trăieşte şi astăzi printre noi
blestemându-şi zilele,
multe la număr.
l-am întâlnit într-o zi
pe malul apei
după multe tentative eşuate de a se îneca.
m-a rugat să-l ajut
să poată muri.
i-am spus că o să fac tot posibilul,
să înveţe să moară.
şi…
după nespuse încercări,
am murit înaintea lui.

s-a înecat marea într-un vas
din întâmplare, al meu,
scot apă din el în fiecare ceas
mi-e greu…

s-a înecat deși știa să înoate
a refuzat din valuri să dea
din vasul meu oricine apă scoate
crezând că niciodată va seca.

și de la atâta apă sărată
diluată în apă dulce,
pe ochi am o pată
ce nu se mai duce…

m-am luat de mână cu moartea
și-a spus c-o să mă ducă
să-mi arate ceva minunat
și-am plecat…

ai vrut să arăți că ești mare poet
regret…
că nu m-ai ascultat.
De atâtea ori ți-am repetat.
Nu e necesar să arăți tuturor
că ești mare poet, de viitor.
or să vadă alții prin ce scrii
dacă și după moarte o să fii.
să fii poet înseamnă mult,
nu doar să fii cult,
și nu doar să scrii poezii,
să lași în urma-ți hârtii…
și cărți pe care
se pune praful în biblioteci,
și zgomot pe unde treci.
ești poet atunci când înveți să mori
fără să primești flori,
și atunci când prin ceea ce scrii
poți oriunde să reînvii.
ai vrut să arăți că ești mare poet
regret…
atât de mulți poeți,
și-atât de puțină poezie…

am ieşit la plimbare
lângă Ateneu,
ce-am reuşit să văd,
mi-a părut rău…

statuia lui Eminescu
în faţa Ateneului,
chipul indescifrabil,
datorită păsărilor cerului.

oare de ce nimănui,
nu-i pasă de poet,
mă gândesc la el
şi regret…

fiule,
te trimit îmtr-o lume plină de păcat.
când vei face bine,
să nu te-aştepţi să fii lăudat,
mai degrabă scuipat
batut şi uitat.

fiule,
te trimit într-o lume haină.
când vei fugi de întuneric
n-o să dai de lumină,
ci de umbre care absorb totul,
în această lume bătrână.

fiule,
te trimit într-o casă de hoţi
le vei da tot ce ai,
tot ce poţi să le dai,
şi n-o s-ajungă pentru toţi,
va trebui să scoţi
şi inima din piept…

e singur de când s-a născut
şi nimeni nu-l bagă în seamă,
în gropi şi noroi a crescut,
n-a avut nici tată, nici mamă.

când viscolul rece cădea,
amarnic lupta să n-adoarmă,
spre cer strigător, se ruga
şoptind, ca să nu facă larmă.

trecea prin faţa casei tale,
dar nimeni nu l-a ajutat,
acum n-o să-ti mai stea în cale,
decât stafia unui răposat.

o melodie sinistră nu-mi dă pace,
un ecou din morminte venit,
mă scoală din pat şi nu tace,
mă-ntreabă de ce m-am trezit.

parcă e voce de copil înlăcrimat,
sau ţipăt de fecioară încolţită,
ştiu doar că m-am trezit din pat,
şi-acum gonesc pe o cărare şerpuită.

ca un magnet coloana sonoră,
mă trage spre locul mirific,
ochii închid şi intru-n horă,
cu-o piatră de mormânt certific.

ştiu că nimeni niciodată,
n-o să-mi dea o floare rară.
şi că cea mai dulce pâine
e cea de secară…

că e amară mai puţin
decât paharul ce-l primesc,
din mâna ta cu venin
pământesc…

mai ştiu şi că întotdeauna,
în jurul tău cu zâmbet fals,
când vei primi cununa,
vor veni mulţi să intre-n vals.

şi că felicitările invalide,
scoase din praful drumului,
vor servi drept hrană
fumului…

de foarte multă vreme am aflat,
că nu vine nimeni să te vadă
şi nu-ţi intră nimeni în ogradă,
decât cînd eşti plecat.

mai ştiu ceva, dar nu vă zic,
că s-ar produce controverse,
nu ştiu, nu ştim nimic,
trăim lucruri diverse.

o gură de aer îmi suflă venin
şi-o mână de foc mă aprinde,
paharul de-otravă e plin,
şi sânge pe masă se-ntinde.

un ochi mi se scurge pe jos
şi trage cu el o perdea de-ntuneric,
un braţ de la umăr e scos,
un monstru priveşte feeric.

vrea să-i fiu micul dejun,
soţia mă strigă întruna,
cu ochii închişi îi spun:
-mă scol din pat şi-ţi povestesc
una…