De ce oamenii
au satisfacţie mai mare
atunci când întorc
rău pentru rău,
decât bine pentru bine?

De ce răzbunarea e dulce,
iar întoarcerea unor favoruri
are un gust banal?

De mult tăcerea nopţii
nu m-a prins şoptind,
taine albastre,
scrise sus în stele,
chipului tău cufundat în visare.

Pentru tine acum
se deschid albe roze
şi din cerul senin
cad cristale de gheaţă,
noaptea se prelinge pe geamuri,
în doze,
ochii mari privesc,
o nouă dimineaţă.

Înţelepciunea lumii
este o nebunie.

O formă de nebunie
necesară pretutindeni.

De aceea,
se întâmplă ca unii oameni
cu idei strălucitoare,
să fie coborâţi
la rangul de nebuni,
şi unii nebuni,
ridicaţi la nivel de
savanţi.

Poţi arunca cu pietre în mine,
până când Marele Zid Chinezesc
va privi uimit la opera ta.

Eu,
renăscut din pietre aruncate
cu profundă răutate,
cu fruntea ieşind din zidul adânc,
ating bolta rece
şi cerul revarsă,
stropi grei ce-n cădere,
mătură pietre.

Sub pietre e totul,
iar totul sub ape,
eu scutur durerea
căzută pe pleoape.

Trupul cere chiria unui suflet,
poate aşa-şi va mai plăti din datorii.

Sufletul,
de unde să plăteasca?
acest loc de vicii,
plin de răutate.

Se lovi aici,
de materialitate,
cum, el, invizibil,
să plătească poate?

Se gândi apoi
că oamenii nu plătesc
pentru fiecare pas
făcut pe Pământ.
Şi că, înainte de toate,
totul este întărit
de un raport de anterioritate.

Trupul,
părăsit acum,
plătea chirie lui Hades.

Adulmecă pământul
şi linge pe jos,
firimituri aruncate
înainte de ploaie.

Probabil aroma pâinii uscate
îl ţine pe loc,
până asfaltul lins
devine o groapă.

Un trecător
îi dă un picior.

Oamenii, fii ai indiferenţei
asistă
la o ploaie de firimituri.
Aceasta le e partea.

să treci la modernism
că asta se caută
încearcă să gândeşti
în versuri albe

chiar dacă totul e gri
în jurul lor
şi în jurul tău

renunţă la catrenele
ce fiori produceau
odată

acum critica s-a schimbat
şi cu ea
şi lumea toată.

Eminescu,
teiul a albit.

Lacrimile tale
îngheaţă
în drum spre pământ?

Că de-o săptămână
tot cad cristaline,
şi albe ploi
de fulgi,
amintindu-şi de tine…
sau tu, amintindu-ţi de noi…

Teiul e alb,
semn că
darul tău a fost primit
de fiecare ramură.

Dar noi?
Cum păstrăm
legătura cu tine,
prin revelarea naturii,
prin tăcerea noastră?

De la tine am învăţat
că atunci când
trupul e învăluit
de tăcere,
vorbeşte sufletul…

acum când scriu despre Dumnezeu
două forţe nevăzute se luptă cu mine
simt capul tot mai greu…
şi că ar trebui s-o las pe mâine.

când scriu că Dumnezeu e bun şi milos
că el îmi dă totul şi mă păzeşte,
stiloul îmi cade pe jos
şi sângele mi se răceşte.

simt cum cel rău se împotriveşte,
căci mâinile îmi tremură spasmotic,
cerneala, parcă se topeşte…
luminile se-aprind haotic!

ceva mă îndeamnă să scriu
deşi, e-ntuneric afară
am toate şansele să rămân viu,
ori să fiu găsit mort în cămară.

în noaptea asta neagră m-am decis,
voi scrie despre Dumnezeul veşnic!
să-l văd pe Diavolul ucis
în mână cu un sfeşnic…

de ce l-am provocat…?
mi-e rău şi simt ceva în mine
cred că Dumnezeu a luptat,
căci acum, ma simt mai bine.

mă doboară.
pur şi simplu mă fac
să plâng pentru lume,
nu mă lasă să dorm,
visând ceva, anume.
mă ridică sus
apoi mă coboară,
când mi-e dor de pian
cânt la vioară.

îmi determină viaţa.
iau decizii pentru care
regret mai târziu
mă întreb, cum de mai sunt viu,
dacă mai vine vreo încercare.
de seara şi până dimineaţa
îmi întunecă faţa.

gândurile mele.