Eminescu,
teiul a albit.

Lacrimile tale
îngheaţă
în drum spre pământ?

Că de-o săptămână
tot cad cristaline,
şi albe ploi
de fulgi,
amintindu-şi de tine…
sau tu, amintindu-ţi de noi…

Teiul e alb,
semn că
darul tău a fost primit
de fiecare ramură.

Dar noi?
Cum păstrăm
legătura cu tine,
prin revelarea naturii,
prin tăcerea noastră?

De la tine am învăţat
că atunci când
trupul e învăluit
de tăcere,
vorbeşte sufletul…