Afară ninge iar, și iarăși mă cuprinde
Un dor de cer, de zbor sălbatic;
Și o scânteie iar se-aprinde
În sufletu-mi cel singuratic.
Ninge frumos, cu fulgi enormi
Cu dulce glas iarna îi cheamă,
Deși ți-e somn, și poate dormi
Te vei trezi și vei băga de seamă.

Eu îi privesc acum și mă-nfioară
Căci parcă vin tot mai aproape,
Și de pe cap încet coboară
Apropiindu-se de pleoape.

Zăpadă dulce? E pentru prima oară!
Să gust din fulgi ca și din miere.
O fi vre-un plânset de fecioară
Ce se cufundă în durere?

E dulce ca și tine, fulgul meu de nea
Ce-ai coborât în casa-mi mică
Și strălucești în viața mea
Dar dacă-i ultima ninsoare
Și dacă fulgi n-or mai veni?
Parcă și inima mă doare
Când mă gândesc că te-ai topi.
O să te țin în frigider,
Dar…dacă e prea frig, prea rece??
Te las să zbori spre ‘naltul cer
Și voi privi cum timpul trece.

Iar dacă iarăși vei veni
Din nou ca să mă vezi
Nemăsurat te voi iubi!
„Crăiasă din zăpezi”.

Știu că trăiești…

Știu că trăiești mereu alături de noi,
Ființa ta trecând prin ani.
Prin zbucium și patimi,prin soare sau ploi,
Poetul rămâne, mângâind răni.

Traiești și ne umpli de lumină viața,
De sus vezi zbor de păsări, iubitor.
Cu raze ne mângâi, și dispare ceața
Când toate trec, rămâi nemuritor.

Privesc la portretu-ți așezat pe masă,
La rama care-ncearcă, să te cuprindă parcă,
La chipu-ți senin, luminând în casă,
Și gândul să-ți vorbesc din răsputeri mă cearcă.

Mă poți auzi, îți pot răspunde,
Mă poți vedea și nu mă pot ascunde.
Te pot privi visând în neștire,
Cufundat în miracol, trăind în nemurire.

Știu că trăiești, căci te simt aproape,
Văd cerul senin, văd grelele-ți pleoape
Un tei ce plânge…un murmur de izvor,
Și un popor plecat…rămas pe veci dator.

SĂRUTUL MORŢII

Sărutul morţii rece, înfiorător,
Fantoma care te sfărâmă;
Când nu găseşti un ajutor
Şi al tău suflet piere fără urmă.
Trupul care nu gândeşte
Rămâne nemişcat pe veci
Şi se-ncleştează, se răceşte
E stinsă lumânarea unei vieţi.
Şi câtă spaima, câtă frică
E să te stingi fără credinţă
Cu inima ca de furnică
E GREU!să nu mai ai fiinţă.
Ce-ai strâns în viaţă piere fără urmă
Puterile te părăsesc
Şi pieri…cum piere-n valuri spuma
Iar sufletul pleacă la Tatăl ceresc.
Vrei să vorbeşti, dar glasu-ţi piere
Vrei să te rogi şi nu mai ai putere
Vrei ca să plângi, dar nu ai sentimente
Adânc pătruns de panica morţii iminente.
De s-ar sfârşi cât mai degrabă
Acest chin blestemător
Ca să capete o salbă
Sufletul nemuritor.
Dar, s-a sfârşit ce-a fost de mers
Întinşi suntem, pe patul cel de somn
Şi totul ca o lacrimă s-a şters
Ajungând l-al Vieţii Domn.

Uitându-mă la stele
Văd ochii mamei mele,
Uitându-mă la soare-i
Văd faţa sclipitoare.
Uitându-mă la nori
Ai mamei obrăjori,
Privind atent la toate
Cât de frumos create.
Uitându-ma la cer
Eu văd al mamei păr
Cu luna prinsă-n el.
Uitându-mă la toate
Ca spre lumină şi eternitate.
Uitându-mă în viaţă
La tot ce e senin,
Va fi ca o povaţă
Să preţuieşti ce ai, din plin.
Căci toate trec, se-aşterne şi uitarea,
Dar nu ar trebui să uiţi ce ţi-e mai sfânt!
Căci amintindu-ţi…tristă-ţi va fi calea
Şi nu vei şti ce-i pacea pe pământ.

IUBEŞTE-ŢI MAMA cât încă trăieşte
Să nu-ntârzii ‘n-al morţii ceas
Că nu vei mai putea vreodată
Să chibzuieşti ce ţi-a rămas…

Târziu…


Eminescu…nume preţuit târziu,
Târziu dădurăm seama de poetul viu;
Numele tău e acum auzit
Cu toate că, de mulţi ani ai murit.

Faima ta a ajuns peste ani
Fiind sărac, lipsit de bani,
Croindu-ţi drum prin greutate
Mereu luptând pentru dreptate.

Un geniu ne-nţeles, un autor
O personalitate cuprinsă de dor
Dor de codri, de floare de tei,
Dor de cea mai scumpă-ntre femei.

O, Eminescu, de-ai trăi şi acum
Aş vrea cu mândrie să strig şi să spun:
Tu-mi eşti atât de scump şi drag
Şi-aş vrea să-mi luminezi în prag.

Eşti steaua care arde-n noapte
Eşti gura ce rosteşte şoapte
De ţară, patrie, de dor
De limbă, viaţă şi amor.

Tu eşti mândria ţării tale!
Eşti trandafirul cu petale
Ce cad…ca teiul înflorit
Care pe tine te-a umbrit.

Tu eşti un codru fără ploaie, vînt,
Cu braţele la pământ,
Ce-au obosit în anii lor,
Căci tot omu-i trecător.

Tu eşti speranţă şi lumină,
Ne eşti un cer cu lună plină,
Şi te iubim, şi ne-nchinăm,
În faţa ta, smerit capul plecăm.

S-ar mai putea de scris volume
Despre poetul pururi viu,
Ce are parte de renume
TÂRZIU, însă TÂRZIU…

Nu inteleg…

Nu înțeleg de ce peștii nu cuvântă…
Nu înțeleg de ce melcii au o casă asigurată…
Nu înțeleg de ce mă frământă…
Să le știu pe toate deodată.

Nu înțeleg de ce nu înțelegi, că nu înțeleg ceea ce tu înțelegi!
Dar înțeleg, că Tatăl meu din cer,le înțelege pe toate.