Ca patru vânturi de la răsărit

Au împânzit pământul țării

Și dragoste de carte, ca de mamă

În suflul de poet, în suflet de român.

Ne-au intrat în casă și în gând

Ca florile-n grădină și ca fulgii iarna

Am cunoscut lumina prin cuvânt

Și murmurul mulțimii adormite.

Un Eminescu ne-a rămas în suflet

Un Caragiale-n fapte și-n vorbire

Un Creangă în conviețuire

Și-un Slavici reflexiv și enigmatic.

Am cules de pe ale cărții petale

Polenul dulce al cuvântului frumos

Am luat din versul grațios

Fărâme și cioburi de viață nouă.

Ne-am tot privit în oglinda lor

Să știm dacă ne îndreptăm către bine

Sperăm că Domnul ne va ține

Să cugetăm asupra nemuririi.

O flacără arde mocnit,
Afara e vânt, bântuind,
Acasă încă n-ai venit,
Și-adorm cu focu-n gând.

Mă arde, mă topește,
Mă face tot mai negru,
Adrenalina crește,
Dar, nu mai sunt integru.

O mână e în apă rece,
Și alta e în clocot,
Durerea nu îmi trece-
Se-aude doar un hohot…

E un picior la amanet,
Și altul amputat,
Fiind atras ca un magnet,
Rinichiul l-am donat.

Dar sănătos sunt, sincer!
Ascultă-mi cuvântul…
Mi-a spus-o chiar un înger,
Când părăseam pământul.

E tot mai obosit, și mai schimbat,
E trist că lumea nu-l ascultă,
Atâtea patimi a purtat,
Și-nțelepciune-atât de multă.

A fost oglindă pentru mulți,
A fost și carte, și psaltiră,
Iar dacă stai să îl asculți,
N-o să întrebi de ce te miră.

El are lumea lui, și alte gânduri,
Un alt pământ, și altă limbă,
Îți scrie tot mai multe rânduri,
Dar ție gândul ți se plimbă.

Ar vrea să vadă Paradisul,
Să-l dea la toți spre bucurie,
Dar până se-mplinește visul,
Salvează minți de nebunie.

Poetul e poet, de când e cerul,
Când toată lumea râde, el va plânge,
Și nu se va găsi misterul,
Deși vor fi urme de sânge.

Ești român în tot ce faci?
Chiar ai sânge de latin?
Oare ți-s strămoșii daci
Sau graiul îți e străin?

Crezi că bravii luptători,
Au cântat degeaba-n luptă?
Ca ai mamei bravi feciori
Să aibă camașa ruptă?

Că furtuni în ape-au fost,
Ca să-ți fie iarba, iarbă,
Toate au avut un rost,
Însă astăzi, lume oarbă.

Ai uitat că-i plin pământul,
De sânge viu, de bravi ostași?
Iar ție ți-a rămas cuvântul,
Dar l-ai urât, și îl uitași.

Ești român cu-adevărat?
Sau pretinzi a fi latin?
Numele îți e pătat,
Dacă graiu-ți e străin.

Sunt ca doi fulgi veniți din cer,
Ca două picături de miere,
Ea-plină de mister,
El-plin de mângâiere.

Sunt unul pentru altul,
Ca ochii pentru orb,
Și străbat înaltul,
Când din priviri se sorb.

Ea fără el-durere,
Furtună-n asfințit,
El fără ea, fără putere,
Și fără soare de privit.

Dar, împreună sunt iubire,
Sunt minunate amintiri,
Îi văd plutind de fericire,
Trăind doar nobile simțiri.

Privește-i doar o clipă,
Ca murmur de izvor,
Cum stropul se-nfiripă
Și norii cântă-n cor.

Toți le cântă și-i iubesc
Și buchete de speranță
Iară eu le dăruiesc,
În ceruri o vacanță.

Am cunoscut frumosul,
Privind la voi cu drag,
Sublimul, grațiosul
Vi le aștern în prag.

În inimile voastre,
Au răsărit cântări,
Se-nalță pân’ la astre,
De dragoste chemări.

Și Îmi doresc ca luna
Să vină când e greu,
Și să vă dea cununa
Spre-a vă iubi mereu.

pentru Tzitzi și George

Am fost mai ieri, la piață
Să cumpăr niște pace,
Am fost privit în față,
De lume care tace.

Toți tac și dau din umeri,
Parcă n-ar ști ce-i pace,
Mulțimea să o numeri,
Cum plânge și cum zace.

Le-am spus că dau mulți bani,
Pentru puțină pace,
Dar îmi promit de ani
Că pace se va face.

Le-am zis că vreau acum!
Măcar puțină pace,
Că sunt sătul de fum,
Și lume care tace.

Dar n-am găsit niciunul,
Să-mi dea un semn ce-mi place,
Se trage iar cu tunul,
Eu vreau să cumpăr pace.

Văd umbre în lumină,
Și-n al tău suflet pete,
Văd noapte în grădină,
Și florile-n regrete.

Văd spini în talpa-ți rece,
Și zgomot în biserici,
Văd timpul care trece,
Fantome printre clerici.

Văd ciumă în pustiu
Și jertfe alergând,
Doar morți, nici unul viu,
Văd clocotind în gând.

Văd săbii frânte-n luptă,
Și ziduri dărâmate,
E și nădejdea ruptă,
Doar umbre animate…

O văd coborând scările cerului înstelat,
cuprinsă de valuri de zâmbet și pace,
o clipă privești și rămâi fermecat,
până și soarele…vede și tace.

E cea mai suavă, e pură ca pruncii,
e plină de taine, mister și miracol,
e suflul curat, e floarea luncii,
viața ei însăși, e un spectacol.

Iubește frumosul, trăiește lumina,
clădește pe inimi, dansează pe lacrimi,
și mult îți dorești să colinzi grădina,
alături de ea, zburând peste patimi.

E dulce ca mierea și unică în lume,
prin zâmbetu-i fin, și chipul de zână,
fiori mă cuprind, când aud al ei nume,
și-n alte zări plutesc, de-o țin de mână.

Aș vrea să-i număr pașii spre iubire,
să-nvăț să zbor așa cum zboară ea,
să pot cânta de fericire,
să fiu al ei, să fie-a mea.

Nu poate nimeni să adune,
toți fulgii dragostei în casă,
nu-i nimeni ca să poată spune,
că-i alta-n lume mai frumoasă.

Aș vrea ca păsări să îi cânte,
să-i țese iarba un covor,
și soarele să o alinte,
să-i spună cât îmi e de dor.

din suflet, Danei.

Azi am cunoscut un alt cer,
o persoană plină de mister.
Am văzut curcubeul înțelepciunii,
și vorbele ce îmi spuneau străbunii.

Un prieten e ca lumina pentru orb,
ca pana neagră pentru corb,
niciodată un prieten nu te lasă,
fiind la el, ești ca la tine-acasă.

Niciodată nu te uită un dușman,
un prieten e același an de an.
Poți să uiți de a ta mamă?
n-o sa uiți de el ,cu bună seamă.

PenTru fratele meu, Riad Awwad.