O văd coborând scările cerului înstelat,
cuprinsă de valuri de zâmbet și pace,
o clipă privești și rămâi fermecat,
până și soarele…vede și tace.

E cea mai suavă, e pură ca pruncii,
e plină de taine, mister și miracol,
e suflul curat, e floarea luncii,
viața ei însăși, e un spectacol.

Iubește frumosul, trăiește lumina,
clădește pe inimi, dansează pe lacrimi,
și mult îți dorești să colinzi grădina,
alături de ea, zburând peste patimi.

E dulce ca mierea și unică în lume,
prin zâmbetu-i fin, și chipul de zână,
fiori mă cuprind, când aud al ei nume,
și-n alte zări plutesc, de-o țin de mână.

Aș vrea să-i număr pașii spre iubire,
să-nvăț să zbor așa cum zboară ea,
să pot cânta de fericire,
să fiu al ei, să fie-a mea.

Nu poate nimeni să adune,
toți fulgii dragostei în casă,
nu-i nimeni ca să poată spune,
că-i alta-n lume mai frumoasă.

Aș vrea ca păsări să îi cânte,
să-i țese iarba un covor,
și soarele să o alinte,
să-i spună cât îmi e de dor.

din suflet, Danei.