Să nu te lași mințit,
De gura ce zâmbește,
Nici, repede-adormit,
De ochiul ce clipește…

Nu fi naiv, copil de țâță!
Nu crede orice răutate,
De-abia-i ieșit din grădiniță,
Și păcălit ai fost de toate.

Nu te lăsa sedus de moarte,
Cu buze dulci te va chema,
Dar mai pe urmă-o să te poarte,
Cu rânjet mat, în lumea sa.

Ce lume înnegrită…
Tăciuni în ochii ei,
Lumina omorâtă,
Doar diavolești scântei…

Frumoasa cu dulci buze,
Îndată s-a topit…
înconjurat de spuze,
Amurgul a sosit…

Tu strigi, dar nu te-aude,
Nici marea și nici cerul,
Doar suflete zălude…
Îți nimicesc misterul.

E mult mai grea povara,
Când știi că se putea…
Acum se scurge ceara,
S-a zis cu viața ta…

Tac…
Precum tace piatra, când e cioplită de zidar,
Tac…
Cum tace grâul, în casă la morar.

Tac…
Cum tace melcul, când îi cânți la ureche,
Tac…
Cum tace soțul, fără pereche…

Tac…
Cum tace ecoul, când e mut
Tac…
Cum tace trupul, în locaș de lut.

Tac…
Cum tace pruncul, alăptat,
Tac…
Cum tace lemnul, într-un ungher uitat.

Mă rog cu ochii deschiși,
Vreau să văd cerul…
De ce i-aș ține-nchiși,
Când nu văd adevărul?

Țin ochii larg deschiși,
Deși, cuprinși de lacrimi,
Sunt viu, iar tu muriși,
Pe cruce, grele patimi.

Nu vreau sa îi închid,
Mi-e teamă c-ai să treci,
Și inima-mi deschid,
Ca să nu pleci în veci.

Vreau să te văd, Isuse,
Cât ochii n-am închis,
Ce bucurii nespuse,
Ne-așteaptă-n Paradis.

De câte ori am încercat,
Să fiu cu mine, singur,
Dar niciodată m-a lăsat,
Glasul mamei…

Din tinerețe mă ascund,
În locuri pustiite,
Dar și acolo mai pătrund,
Lacrimi de iubite…

M-am îngropat până la brâu,
Să nu mă vadă alții,
Dar mă cuprinde glas de râu,
Și toți copacii, nalții…

M-am îngropat până la gat,
Și-am spus:acuma voi fi singur,
Pământul stigă: doar atât!
Dincolo e nesigur…

Mi-am spus,
dacă nesigur e Pământul,
Acolo e scăparea,
Dar a rămas cuvântul,
Vin mulți cu lumânarea…

Puiul mamei,
Știi ce e iubirea?
Cu siguranță, spune puiul serios,
Știu că iubirea e ceva frumos.

Fătul mamei,
Știi ce e iubirea?
Nu prea mai știu, măicuță,
E ca și cum alergi după o fată prostuță.

Feciorul meu,
Știi ce e iubirea?
Mamă, numai tu știi,
Și eu mă chinui să învăţ de la copii.

E viscol pe stradă,
Şi fulgi adunaţi în grămezi,
Cuprinsă e lumea,
De primele zăpezi…

Am ieşit în stradă
Să prind un fulg în mână
Şi am văzut pe mama,
Căruntă şi bătrână…

E viscol şi furtună,
Copacii se pliază…
Ca teancul de hârtii,
Şi mama lăcrimează.

E viscol paranoic,
Şi n-o mai văd pe mama,
E ninsă pân-la umeri
Şi albă-i e năframa.

E viscol pribegind,
Pe mama o dezgroapă,
O caut cu privirea,
O lacrimă pe-o pleoapă…

să-ți fie mai neted pământul,

pașește statornic cuvântul.

să nu mai plângi ades pe-nserat,

din casa inimii măreț palat.

să nu te întristeze-atât de mult,

când ți-este greu, eu te ascult.

Iar mă uit la stele, cu ochi tulburători,
mi-e dor de glasu-ți cald, de chip senin,
privesc în brațe-mi buchete de flori,
și mă întreb de ce cocorii nu mai vin.

Ca un lup, când e lună plină privesc,
dar să urlu nu pot, aș trezi și morții,
doar pleoapele-mi abia clipesc,
privind imensitatea boltii.

Am zărit o stea călătoare pe cer
și am vrut să alerg după ea,
dar parcă, cu lanțuri de fier,
sunt prins de lumea mea.

Mă lupt cu mine însumi, ca un leu,
încerc să mă rup de Univers teluric,
dar știu că bunul Dumnezeu,
mă vede ca pe-un puric.

Atât de mic sunt, dară,
îmi pasă de o stea,
care cu mult întrece,
nimicnicia mea.

Călătorind prin nori și galaxie,
steaua de sus, în gânduri mi-a rămas,
deși, provoacă nebunie,
la ea mi-e gândul, ceas de ceas.

Tot o să scriu, orice-ar veni,
cutremure, și ciumă…
când nimeni nu m-o prețui
m-or îngropa în humă.

Cum pentru prunc e mama,
așa mi-e scrisul drag,
cum pentru poză, rama,
cum casa pentru prag.

Chiar de-mi vei arde cartea
și-o vei călca în stradă,
nu-mi vei aduce moartea
sunt alții, să mă creadă.

Cum ți-este sete vara,
de apă de izvor,
așa, când vine seara,
prin poezie zbor.

Sunt mut, fără suflare,
dac-am uitat cuvântul,
aprinde-o lumânare,
când părăsesc pământul.