Destinul meu l-au scris doi orbi
ce se iubeau
în alb şi negru
Am luat forma umbrei
din ochii lor goi
plini de-ntuneric şi de noroi
semăn cu tatăl meu-
necuprinsul.
Mama mea noaptea
noaptea-mi dădea
bucăţi de-ntuneric muiate în
sare
să crească negrul din mine
mare.

O nouă zi, aduce iar
Lumină pe Pământ,
Şi ochi adânci iar se deschid
Viaţă căutând,
Şi tot mai des, ei rătăcesc
Prin ceaţă şi noroi,
Tot căutând un adăpost
De vânturi şi de ploi.

O inimă, se umple iar
cu lacrimi care curg
din naltul cer, din nou răsar
speranţe în amurg.
Ar vrea să strige până sus
s-audă orice glas
cât viaţa încă n-a apus
timp cât a mai rămas.

Refren:
Doar în El avem lumina
Ce ne poate alina
Prin Isus avem încrederea
Orice rău va dispărea.
Te cheamă azi acasă
Căci lacrimi s-au sfârşit
Deci lasă tot şi vin’
Hristos te-a mântuit.

Deschide-ţi sufletul acum
Când plânge un străin
Cu şoapta ta, să-l linişteşti
Şi să-l ajuţi din plin.
Iar dragostea ce ai primit
În dar din prima zi
Oferă-i celui întristat
Şi Domnul va veni.

Refren.

Familia in poezie, reflecta armonie.

Parintii sunt gradinari in Paradisul
creat de Dumnezeu pentru om,
ei planteaza viata in vene,
precum plantam in pamant un pom.

Un copil, inseamna poezie,
scrisa in adancul din suflet, nu pe hartie,
o poezie vie, care-n rostirea ei
confera parintilor statornic un temei.

Un copil e o binecuvantare,
un dar ceresc, o pura alinare,
un vers divin, trimis din cer
sa completeze totul prin mister.

Familia, asa cum e in poezie,
e zi de zi un val de bucurie,
Cand toti sunt una, si una sunt toti,
putem vorbi si de nepoti.

E absolut interesant cum familia
se mentine tanara mereu,
Nepotii, vlastari tineri
vin sa sprijine bunicii la greu.

Daca am ajuns sa vorbim de nepoti,
Inseamna c-am ferit familia de hoti:
De certuri, de probleme, de-ncercari,
De griji, de patimi, de dureri.

Familia e locul unde te simti mereu acasa.
Unde traiesti prin cei de langa tine,
Aici nu conteaza, ce pui pe masa
Conteaza ca Tatal de sus te sustine.

Familia care reflecta dragostea cereasca
Orice-ar veni, nu va-nceta sa creasca,
Asa cum astazi, in aceasta adunare,
Alcatuim familia cea mare.

Prin harul lui Isus putem capata,
puteri in aceasta vreme tarzie
Safacem in familii voia sa,
si viata sa ne fie poezie.

Sunt ferm convins că fiinţele umane
nu se comercializează,
însă, mă gândesc să obţin
un drept de proprietate asupra ta.

Vreau să-mi aparţii,
trup şi suflet,
clipă de clipă.

Ştiu că în viaţă nu se întâmplă totul
cum vrem noi.
Am învăţat că
cine crede că are o parte din tine,
nu are nimic…
cine crede că are totul,
se înşeală,
iar cine e conştient că nu are nimic,
mai poate avea o speranţă.

Ochii tăi sunt oceanul
în care mă scufund fără
să trag aer în piept.

Nu am nevoie
de costum de scafandru,
deşi sunt la zeci de minute
adâncime în privirea ta.

Nu mă tem de rechini,
deşi nu am arme,
mă tem,
că nu voi găsi drumul înapoi.

De câte ori m-am rătăcit
în necuprinsul lor,
ar fi trebuit să învăţ toate cărările
însă,
tu, ai în fiecare zi o nouă pereche de ochi.

Deşi sunt un foarte bun înotător,
simt că mă lasă toate puterile,
pentru că ochii tăi nu au margini,
iar senzaţia de plutire este mult amplificată
celei din Marea Moartă.

Un ocean de lacrimi, stă în ochii tăi,
de aceea eu plutesc fără să dau din aripi
şi tu mă poţi cunoaşte
fără să oferi o lacrimă.

Ne-am obişnuit să nu mai scriem
ce ne deranjează, sau ce ne incită.
Nu mai scriem nimic, nici măcar
din frustrare, sau supărare.

Nu e cerneala de vină,
că paginile rămân albe ca varul
de vină suntem noi, şi voi
pentru că ne place să fim loviţi cu parul.

Ştim că nu se găsesc urechi pentru noi,
nici ochi să ne privească,
şi tot ce ce întâmplă
dezastru o să nască.

Noi nu mai scriem, deşi unii scriu
că totul e bine, că viaţa e bună,
că niciodată mai bine n-a fost,
aşa că cerneala noastră,
ar curge fără rost.

Nu!
Cerneala noastră trebuie să spele
toată durerea, toată minciuna,
să-nece otrava impregnată şi-n noi
să ne schimbe viaţa,
să ne naştem iarăşi,
goi.

Nu ştiam că eşti mai mult decât
o parte din mine,
mai mult decât jumătatea mea.
Am aflat când ai plecat
şi ai luat cu tine zâmbetul meu
îndesat în buzunarul drept,
inima,
cufundată în visare,
şi ochii…
rătăciţi printre stele.

Nu ştiu când sunt
alături de mine,
sau când lângă tine
mă aflu visând,
e între noi o palmă de pământ
care-mi îngheaţă sângele în vine.

Când te vei întoarce,
să-mi redai vederea,
şi bătăile inimii,
tot mai alerte.
Iar zâmbetul,
poţi să-l scoţi din buzunar
şi să mi-l torni pe buze,
cu buzele tale.

E nevoie de un profesor de eroi
pentru că nimeni
nu se mai naşte sănătos,
cu atât mai mult erou.

Un erou care să despartă
cerul de pământ-
prin cuvânt.
să despartă apa de foc-
prin joc.
să despartă luna de soare-
prin culoare.

E nevoie de eroi
atunci când lucrurile merg bine.

Nu mi-ar fi greu
să rămân fără sânge,
atâta vreme cât nu mi-l vei bea tu,
moarte fără de coasă!

Aşa că, fără să-ţi treacă ţie prin cap,
îmi voi dona sângele,
la un spital de nebuni.