Ne-am obişnuit să nu mai scriem
ce ne deranjează, sau ce ne incită.
Nu mai scriem nimic, nici măcar
din frustrare, sau supărare.

Nu e cerneala de vină,
că paginile rămân albe ca varul
de vină suntem noi, şi voi
pentru că ne place să fim loviţi cu parul.

Ştim că nu se găsesc urechi pentru noi,
nici ochi să ne privească,
şi tot ce ce întâmplă
dezastru o să nască.

Noi nu mai scriem, deşi unii scriu
că totul e bine, că viaţa e bună,
că niciodată mai bine n-a fost,
aşa că cerneala noastră,
ar curge fără rost.

Nu!
Cerneala noastră trebuie să spele
toată durerea, toată minciuna,
să-nece otrava impregnată şi-n noi
să ne schimbe viaţa,
să ne naştem iarăşi,
goi.