Mă grăbesc să plec și mă reții,
Vreau să ajung acasă cât mai grabnic
M-am săturat să stau printre cei vii
Atâta timp cât răul este darnic.

Mă grăbesc sa te las, să mă duc pe ascuns,
Să m-ascund după stele, după cerul albastru.
Mă-ndepărtez tot mai mult, cu fiece pas
Și las în urma-mi, un mare dezastru.

Nu vrei să mă lași, dar tot voi pleca,
Că loc e destul, și destul întuneric,
Iar dac-o stea în urma-mi va cădea
Voi fi ajuns în Univers himeric.

Mă grăbesc, vreau să plec departe de tine
Vreau să scap animat de plăcute simțiri
Vreau să preschimb tot răul în bine
Să scap de durere, neplăcute-amintiri.

Nu înțelegi, chiar mă voi duce!
De ce să stau, când stau degeaba,
Mai bine stă pe deal o cruce
Și nu mă mai frământă graba.

Dar nu mă duc acum c-aș face o prostie,
Să las în urmă scrum și multă nebunie,
Mă duc pe la apus, când soarele s-a stins,
Când nu e loc de lacrimi, nici de plâns.