pentru ce-ai venit pe Pământ,
izgonit din cer?
făuritor de cuvânt,
ne-ai umplut de mister.

care e rostul venirii tale?
răspândești în tot Universul
covor de petale…
pe care pășește versul.

cine te-a adus?
să deschizi mințile
acolo ai pus,
toate rugămințile.

pentru ce trăiești?
oferind adevărul,
cui te dăruiești
deschizând cerul?

unde vei pleca
când clipa s-o ivi?
viața ți-o vei da,
de sus ne vei privi.

un izvor care curge
și se varsă în inimi,
e cuvântul.

inimile, vase de lut
încăpătoare sau microscopice
puse pe foc.

poți afirma
că acel izvor
care se varsă în inimi,
fierbe.

iar aburii care vor rezulta
în urma acestui proces
vor fi absorbiți de norii,
continuității.

uneori mă gândesc,
cum poți face
dintr-o pagină albă
o scriere nemuritoare?

să pui suflare de viață
peste niște rânduri
acoperite de gheață,
de gânduri…

să preschimbi soarta
unui copac tăiat pentru moarte
în slovă de foc
ce nemurirea o să poarte.

dintr-o pagină albă
să-ți faci un pământ,
și o limbă, o casă,
toate zidite pe cuvânt.

venind acasă obosit,
să-ți găsești adăpost,
sub o pagină devenită
un rost…

când te duci
în altă lume de gheață,
rămâne-o pagină albă,
care-amintește de-a ta față.

când eşti bolnav porţi ochelari
vezi cu alţi ochi în jurul tău,
parcă poverile-s mai mari
şi traiul mult mai greu.

când eşti bolnav
te gândeşti la viitor
şi…foarte grav,
constaţi că eşti muritor.

în fiecare zi tot mai muritor
azi făr’o mână, mâine fără un picior,
mai sensibil la orice lovitură
şi predispus la moarte prematură.

când eşti bolnav trăieşti durere,
simţind cum moartea-şi cere partea,
privat fiind de-orice plăcere,
închizi pentru vecie cartea.

vreau să te fac să plângi
citind versuri albe
şi să râzi trăindu-le,
pe cele negre.

cuvintele aruncate
în prăpastia din sufletul tău
vor săpa o groapă adâncă
pentru a se adăposti de vifor.

iar tu vei arunca nisip
să acoperi groapa
până ce compoziţia trupului
va fi doar ţărână…

iar lacrimile tale
citind versuri albe
vor spăla nisipul,
implicit şi sufletul negru.

m-am întrebat de multe ori
câte sunt dispus să pierd
și câte voi avea de pierdut,
de astăzi am început,
un test dificil și incomod
al pierderii existenței.

inițial, mi-am pierdut
orice amintire
când am văzut că e posibil
să rămâi fără iubire.

apoi mi-am pierdut emoțiile,
nu mai am sentimente,
nici gânduri profunde
doar imagini rotunde…

în cele din urmă, plictisit
de viață în stare de putrefacție
pe negândite m-am rătăcit,
și moartea n-a avut reacție.

-Am venit să mă tundeți.
-Aveți vreo preferință?
-Dacă se poate, răspundeți
la această umilă dorință.

-Vreau ca părul sa fie
scurt și aranjat,
ușor de pieptănat,
și dat cu alifie.

-Bine, s-a făcut.
treaba s-a pornit
cum s-a stabilit
de la început.

-Am și terminat…
priviți în oglindă
ea n-o să vă mintă
e bine lucrat.

Îmi place cum arată,
păcat că nu mă pot vedea,
și tare mult m-aș bucura
să vin și altă dată…

iarăși văd disperare
frustrare…
o lume ce moare
o ultimă ninsoare…
călcată în picioare.

totuși, prin decor,
o rază de speranță
pentru viitor…

când ridic ochii spre cer
văd ceva albastru, tavanul…
nu am cum să ies până afară
decât dacă vine un prieten
să mă scoată la plimbare…

mai văd și ceva roșu
când privesc orizontul
un apus de soare, ba nu…
e culoarea sângelui
ce-mi năvălește în ochi…

când cobor ochii spre pământ
un verde mă cuprinde
nu este iarba
e o mlaștină adâncă

Pentru că am văzut că aştepţi să-ţi spun o poveste,
ţi-e sete de cuvinte…
am luat stiloul şi o bucată de inimă
şi scriu…
ceea ce citeşti acum, puţin obosit
şi plictisit.
„Povestea omului”
A fost odată un om diferit
care s-a născut pe moarte,
şi-a stat pe ea, până a sufocat-o.
şi de atunci n-a mai murit,
trăieşte şi astăzi printre noi
blestemându-şi zilele,
multe la număr.
l-am întâlnit într-o zi
pe malul apei
după multe tentative eşuate de a se îneca.
m-a rugat să-l ajut
să poată muri.
i-am spus că o să fac tot posibilul,
să înveţe să moară.
şi…
după nespuse încercări,
am murit înaintea lui.