Nu mi-ar fi greu
să rămân fără sânge,
atâta vreme cât nu mi-l vei bea tu,
moarte fără de coasă!

Aşa că, fără să-ţi treacă ţie prin cap,
îmi voi dona sângele,
la un spital de nebuni.

Pot spune cu certitudine că acum scriu
dar nu pot afirma că cineva citeşte.

Că cineva cântă sunt sigur,
dar câţi ascultă nu ştiu.

Iar plânsul lumii e auzit de Pământ,
pe când, pe cel al Pământului,
cine să-l asculte?

Pot afirma cu certitudine că trăiesc,
mi-au spus-o…morţii.

Dacă pleci, nu te întoarce
chiar de-ar fi să mă iubeşti,
crezi că te-or mai recunoaşte
ochii mei,
unde acum înoată peşti?

De te duci, rămâi plecată…
căci acum, nu am pe nimeni,
chiar de-n jur e lumea toată.

Dacă ai de gând să pleci,
de ce nu te duci acum?
Vrei să mă hrăneşti cu vorbe,
care se prefac în scrum?

Cum ar mai înflori primăverile
şi cum ar privi nopţile de vară
un răsărit fără noi?

Cum ar deschide ochii o dimineaţă
de toamnă,
şi cine ar mai încălzi
o iarnă mai rece decât gheaţa?

Oare s-ar mai trezi
stelele albastre fără noi?

Am fost atras întotdeauna de formule,
ecuaţii, cifre, teoreme şi…probleme.
În universul meu,
toate aceste taine ale lumii
capătă noi forme.
Tot ce pare ambiguu, nedezlegat,
în faţa mea se preschimbă
cifră cu cifră, element cu element.

Însă toate adâncurile explorate de mine
nu mi-au produs fiori mai mari
decât proiecţia ta,
geometrică,
la capătul culoarului.
Am încercat să dezleg
şi ziua, şi noaptea,
ce mă face vulnerabil în faţa ta.

Să fie teorema albastrului din ochii tăi,
ori găsirea unui echivalent
pentru zâmbetul tău?

Eşti cea mai mare problemă din Univers,
voi putea oare
să pun un egal între noi?

Ştiu câţi centimetri are respiraţia ta
şi ce volum dă părului tău vântul şi ploaia…
pentru că te cunosc.
Aşa cum ştiu,
că au trecut ani,
infinit de mulţi,
de când te studiez
ca pe cea mai profundă enigmă din Univers.

Ştiam că am patru mâini, şi patru ochi, şi două inimi.
Mă trezeam dimineaţa,
cu două mâini sub creştet,
cuprins de alte două,
cu doi ochi beţi de somn
şi alţi doi privindu-mă duios,
cu o inimă bătând în piept
şi alta bătând la poarta sufletului meu.
Acum mă simt olog,
deşi am două mâini, doi ochi, şi o singură inimă.

Ce ecuaţie e-n stare
să te facă să-nţelegi
că pe cer un singur soare
te îndeamnă să m-alegi?

Cât de raţional aş fi
să-mi dau seama ce preţ ai,
făr-să stau a socoti
câte ai, şi câte n-ai.

Infinitul nu e-n stare
să-mi cuprindă nefiinţa
Însă tu, mereu o floare,
îmi trezeşti în piept dorinţa.

Când orice enigmă mai adânc
te cuprinde
şi orice privire aduce cu sine
răspunsuri pe care doar tu le-nţelegi.

Când totul din jur
pare să-ţi fie prieten
sau…cel mai aprig duşman
pregătit de atac.

Eşti gata să tragi în piept
Universul?
să jonglezi cu stelele înalte
şi să zbori frenetic
printre nori?

Noaptea şi-a dezvelit trupul negru
şi a lăsat părul încâlcit
să acopere pământul.
Aşa, în întuneric,
tu puteai privi cerul înstelat
fără să te doară ochii.
Şi puteai să-ţi închipui
cum arată stelele
şi să mergi până la ele
fără să fii dus de mână.