Turmele albe şi negre
au ieşit la păscut
prin Universul infinit…
vai, cât au zburdat!
şi cum s-au întors…

Cele negre, mâncaseră smoală,
iar cele albe
mâncaseră cerul senin.

Gânduri sălbatice!
cum să vă împac?

Privesc spre cerul ce s-a deschis
înainte-mi,
şi surâzând albastru,
îmi doresc să iau cerul
în braţe.

Cum să mi-l apropii,
când nici măcar un suflet de om
nu pot apropia de mine?

Şi cu fiecare lacrimă,
tot mai uşor,
mă desprind de pământ,
şi mă înalţ albastru
către zări senine.

Urc treptele timpului,
păşind tot mai grăbit,
iar scara,
în cercuri tot mai mici
urcă în înaltul albastru.

Urc pe această spirală,
în genunchi.
Timpul s-a jucat cu mine,
făcându-mă să alerg ca nebunul,
iar acum,
mersul meu de reptilă,
e mai mult o joacă de-a moartea
în episoade scurte.

Suflete,
pe ce cărări mă porţi…
trupu-mi firav,
strigă din multele locuri,
pe unde au rămas părţi din el.
Suflete, în goana nebună,
aproape că ai ieşit
din corpu-mi obosit.

Nu poţi,oare,să mergi noaptea
acolo unde răsună cântecul tău,
şi să nu mă chinui ziua,
alergând după tine, până îmi pierd
pofta de viaţă?

Suflete, în noaptea aceasta eşti liber.

Se reflectă oare
ce avem în suflet,
asupra trupului?

Dacă lumina şi întunericul
din ochi
vin din suflet,
atunci,
durerea de cap,
să fie o boală a sufletului,
ce pătează chipul??

Cu toţii avem moartea
în suflet,
fiorul ei negru.
Si atunci când acesta
simte că trupul
nu poate duce povara morţii,
îl lasă doar cu ea.

De mic mi-au plăcut lacrimile.
Pe atunci,
nu ştiam că sunt atât de pure.
Mă întrebam de ce
oamenii nu plâng zilnic,
aşa cum mănâncă, de exemplu.

O vedeam pe mama
plângând ades,
dar nu mă puteam duce
să-i cer lacrimile.
Mă mulţumeam cu ale mele.

Probabil aveam nevoie de sare,
deoarece le sorbeam cu plăcere.

Acum, nici o lacrimă,
nu-mi potoleşte setea,
de dulce.

Chiar crezi că port
în suflet taine,
de-aceea vii tot mai aproape?
Crezi că sub ale mele haine,
găsi-vei noul Paradis?

Nu te gândeşti că o enigmă
stă-n faptul că nu o dezlegi?
Dacă-mi descoperi taina vieţii,
o să te saturi şi-ai să pleci.

Misterul meu nedezlegat,
e-n faptul că nu poţi ghici,
ce se ascunde după mine
şi dacă plec, ce s-o ivi?

În ultima vreme,
clipele participă
la maratonul nesfârşit
al timpului.
Şi oricât încercăm
să le prindem din urmă,
pentru a le oferi premiul,
nu ne alegem decât cu praful
ridicat de fuga nebună a clipelor.
Iar viaţa este un segment diform
pe care-l parcurgem
alergând după clipe.

Omul crede,
că stă în mâna lui
să schimbe legile şi vremea.
Că el stabileşte
fatalul destin al propriului trup.

E posibil oare să consideri
că un lucru îţi aparţine,
de vreme ce l-ai primit
şi îţi va fi luat înapoi?

De ce oamenii
au satisfacţie mai mare
atunci când întorc
rău pentru rău,
decât bine pentru bine?

De ce răzbunarea e dulce,
iar întoarcerea unor favoruri
are un gust banal?